Suntem si pe FaceBook

Email: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Din ABC-ul emoțiilor

May 1, 2017 634hits

E vineri dimineață. Cu o seară înainte peste toată țara s-a năpustit din nou iarna. Pe toate canalele e jale mare de zici că suntem în  mijlocul verii și nu e nicidecum firesc să se mai abată în plină primăvară câte un nor încărcat de fulgi ce aduc și câteva grade cu minus. Mintea mea se întreabă cum o fi vremea în Viscri și dacă oi putea să cutreier dealurile din jurul bisericii fortificate. Îmi pun în bagaje haine groase, materiale pentru training și ... pe Gigel, personajul ce-mi este de mare ajutor în experiențele nonformale de învățare.

Ajung în autogară, mă întâlnesc cu Mihaela, prietenă bună și colegă de training, ne luăm bilete și așteptăm nerăbdători asemeni unor puști ce pleacă pentru prima dată de acasă, singuri, într-o excursie de câteva zile. Cu o întârziere de jumătate de oră autobuzul spre Târgu-Mureș ajunge, ne urcăm, ne luăm la revedere de la orașul care încă nu și-a revenit după sărbătorile pascale.

Drumul e lung. Trecem prin munți, ne clătim ochii cu priveliști ce te duc departe de toate grijile de zi cu zi. Mai adormim, povestim ce-am făcut fiecare dintre noi în scurta vacanță și discuția vrem, nu vrem se oprește la copii. Ea cu experiență de 7 ani, eu cu 2 ani în spate propunem soluții care mai de care mai revoluționare cu privire la sistemul educațional.

Ajungem în pădurea Bogății, vorbim cu gazdele noastre ce ne spun că imediat după ce traversăm pădurea vom ajunge în Rupea, locul unde noi trebuie să coborâm, urmând ca ei să ne preia cu o mașină. La următoarea curbă vedem semeață cetatea ce se înalță deasupra orașului. Coborâm și ne așteptăm gazdele. În câteva minute suntem într-o altă mașină ce ne duce la o casă construită la final de secol XIX, devenită între timp o pensiune tare frumoasă.

Cum e deja seară mergem la masă, gustăm din bunătățile locului și mai facem o scurtă recapitulare pentru mâine. Stingem lumina, fiecare merge în camera lui și somnul ne cuprinde. Dimineață, soarele flancase dealurile din jurul micului sat iar bucuria era cum nu se poate mai mare. Știam că avea să fie o zi bună.

Mă plimb prin curtea casei înconjurată de flori care mai de care mai colorate. Mă întâlnesc cu Mihaela, luăm micul dejun și pornim la drum către satul vecin, Bunești. Ajungem pe la un 8:50 și găsim în școală o doamnă învățătoare ce ne anunță că nici un copil nu a venit. Ne gândim ce putem face iar doamna învățătoare se hotărăște să dea câteva telefoane prin sat. În 20 de minute începem trainingul cu 8 copii. Îl introduc în scenă pe Gigel cel care avea să fie tare curios pe parcurul întregii zile, copii îl adoră iar pe ici pe colo văd priviri ce spun că nu mi l-ar mai da pe broscoiul zâmbăreț.

Începem prima sesiune, ne cunoaștem, vorbim fiecare despre cine suntem iar după aproape jumătate de oră constatăm că în clasă nu mai este nici un scaun liber, pe parcurs adăugându-se mereu noi veniți: de la copii de 7 ani până la adolescenți de 14-15 ani. Ne continuăm trainingul, aflăm cum ne afectează violența pe fiecare dintre noi, cum stă treaba cu victima, agresorul și salvatorul, formele pe care le poate lua bullyingul. Facem jocuri de rol, studii de caz, îi implicăm pe toți copiii. Ne uităm la ceas și nu ne vine să credem când s-au și dus 5 ore. Cum lângă școală o biserică fortificată din secolul XIV se înalță semeață hotărâm să o vizităm. Sun și rog o doamnă tare drăguță să vină și să ne deschidă cetatea și alături de o gașcă de 20 de puști descoperim secretele din spatele zidurilor.

În micile pauze din timpul trainingului am aflat povești care mai de care mai înfricoșătoare: de la pisici care noaptea prind aripi și zboară din turnurile de apărare, până la scheletele găsite de copii în zidurile bisericii. Aflăm că nu sunt nici pisici zburătoare nici schelete umane și că toate sunt povești fabricate în mințile pline de fantasme ale copiilor. Descopăr că deși oamenii din fața mea învață zi de zi lângă cetate mare parte dintre ei nu o vizitaseră niciodată. Ne bucurăm cu toții de picturi murale vechi de 700 de ani, descoperim citate în limba latină, aflăm povestea zidurilor care i-au apărat pe locuitorii acestor meleaguri atunci când cotropitorii veneau și jefuiau împrejurimile ori cum sute de ani turnurile de apărare au avut rol de cămară comună în care erau păstrate bunătățuri afumate.

DSCF1205

Citesc pe chipurile copiilor bucuria adusă de descoperirea unui loc atât de fascinant, un loc aflat chiar în inima propriului lor sat. Povestim despre cum a fost întreaga lor experiență din timpul trainingului, facem poze, ne promitem să ne vizităm și cel mai important le spunem că suntem tare curioși cum vor reacționa atunci când vor deveni furioși ori când vor fi în situații conflictuale, dacă vor avea puterea să folosească instrumentele pe care le-am exersat cu ei. Ne luăm la revedere după câteva îmbrățișări și pornim către Viscri.

La intrarea în sat doi dulăi păzesc moștenirea sașilor. Din spatele geamurilor mașinii le fac cu mâna iar ei ca răspuns își arată colții mai mult sau mai puțin fioroși. De la seninătatea caselor de acum 150 de ani ce le poți găsi în centru satului, dăm la intrare peste căsuțe din chirpici, unele stând gata să cadă, curțile nu mai sunt atât de mari ori pline de pomi, culorile pale ale caselor sunt înlocuite de culori țipătoare. Pe ici pe colo din spatele gardurilor se zărește chipul vreunui copil ce se joacă în iarba abia ieșită din zăpada ce-a căzut acum câteva zile.

Ne luăm forțe proaspete din mâncarea pregătită după rețete saxone și ne hotărâm să vizităm pădurea din jurul satului. Pe drum ne dăm seama că nu avem hartă și că ar fi bine să întrebăm pe ce cărări și încotro s-o apucăm. Ajungem pe o uliță unde casele se pierd în spatele copacilor ce par că vor să le protejeze de privirile drumeților curioși. Întâlnim câțiva puștani pe care îi rugăm să ne spună pe ce drum e potrivit să o apucăm. Tot un zâmbet, unul dintre copii ne arată direcția și adaugă la final:„Vedeți că sus mai în deal sunt niște câini. Sunt mici, nu vă mușcă!„ Cu frica ridicată până în vârful urechilor hotărâm totuși să ne continuăm drumul. Trecem de casele cu pricina unde dulăi mai mari sau mai mici legați în lanțuri care să le potolească furia stau în spatele gardurilor. Din coșurile caselor iese fum, semn că sobele încă își fac treaba.

Ajungem la intrarea în pădure, găsim flori de câmp, dăm peste un staul de oi, vedem din depărtare cum se înalță cetatea și pornim pe poteca bicicletelor. Cu încălțările pline de noroi ajungem pe creasta dealului unde pădurea lasă loc unei poieni de câteva hectare. Ne bucurăm privirea cu sute de copaci ce sunt în plină floare. Dăm peste câteva pete de zăpadă, găsim câteva focuri stinse ce au lăsat în urmă tăciuni și câteva cioate ce n-au apucat încă să ardă. Ne continuăm călătoria prin pădure, ne facem săbii din crengi uscate și ne provocăm în lupte asemeni cavalerilor de acum sute de ani.

Se lasă răcoare iar soarele pare că se ascunde tot mai mult pe după copaci și pe după dealuri. Ne uităm la ceas, vedem că se lasă seara și pornim către sat. La întoarcere vedem și mai mult sărăcia și uitarea care pare că se lasă peste sat. În căsuțe mici se înghesuie mame și tați alături de copiii lor. Pe ici pe colo vezi cum cocoșii se umflă în pene și-și apără găinile. La intrarea în sat o femei duce două găleți pline cu apă. Îi dăm bună ziua, ne salută și ea cu zâmbetul pe buze iar ceva mai în vale o fetiță duce în spate o pungă plină cu cartofi. O întrebăm dacă o putem ajuta, puțin rușinată ea ne răspunde că se descurcă și își continuă drumul.

Se lasă seara peste Viscri și toată agitația de peste zi își găsește acum liniștea. Cerul înstelat este cel care păzește acum fiecare suflet. Luna își trimite razele către casele aliniate la șosea. Gânduri multe mă cuprind și mulțumesc oamenilor din viața mea pentru tot ce mi-au dăruit. Adorm cu gândul la tot ce am putut trăi peste zi.

E duminică dimineață acum. La câteva case depărtare clopotele bisericii ortodoxe îi cheamă pe săteni la slujbă. Noi, plecăm agale către școală. Soarele nu vrea să se arate astăzi. Ajungem în curtea școlii unde o liniște neașteptăată ne apasă. Intrăm în școală, căutăm clasa unde aveam să ținem activitatea cu copiii și lângă o sobă ce aducea căldură îl întâlnim pe Andrei. Ni-l amintim de la vizita trecută când, plin de curaj, ne-a propus să cântăm Eu am o casă mică. Deși este în clasa pregătitoare s-a trezit dis de dimineață pentru a fi sigur că ajunge la timp. În câteva minute clasa devine neîncăpătoare. 40 de copii se înghesuie pe cele 35 de scaune. Mă uit la Mihaela și din priviri hotărâm că trebuie să schimbăm structura trainingului și să ne adaptăm la nevoile grupului. E gălăgie multă. În scenă însă își face apariția Gigel iar peste clasă se lasă liniștea. Stabilim împreună regulile după care vom lucra iar apoi ne intrăm în pâine. Privindu-i pe copii îmi amintesc de activitățile comune pe care le făceam în clasele primare cu toată școala. Cam așa e și acum.

Pe chipurile copiilor se citește sărăcia și greutățile pe care le preiau de la părinți. Le aflăm poveștile, bucuriile cât și suferințele de care au parte, neajunsurile emoționale, lipsa taților plecați la muncă în țări depărtate, singurătatea mamelor și neputința lor atunci când vine vorba de educație. Vedem și cum se poate manifesta violența de la un simplu cuvânt până la o palmă dată unui coleg la furie. Facem tot ce ne stă în putință să-i ținem pe toți în siguranță și să aducem învățarea mai aproape de ei prin înțelegerea emoțiilor pe care fiecare dintre noi le are și care ne pot aduce împreună.

Se face ora 12:30. Îi vedem deja obosiți pe copii așa că hotărâm să încheiem. Ieșim în curtea școlii, ne dăm mâinile, facem un cerc mare și intrăm în lumea jocurilor din Viscri. Câțiva turiști ce se îndreaptă către cetatea de lângă școală se opresc, ne zâmbesc, ne fac poze, ne salută după care își continuă drumul. Noi ne luăm la revedere într-o zarvă pe care de mult nu am mai trăit-o. Unii se lasă duși mai greu. Vin, îl salută pe Gigel, ne dau și nouă câte o îmbrățișare și ies pe poarta școlii ce are crestată razele soarelui în lemnul bătut de ploi și ninsori.

DSCF1304

Au fost câteva ceasuri grele. Am văzut copii curioși, dornici să-și cunoască mintea și trupul, să-și înțeleagă reacțiile, am văzut și copii neputincioși care par că au pierdut bătălia cu propriile emoții și care se lasă conduși de furie. Am văzut sclipire în ochi atunci când au aflat că și noi oamenii mari simțim emoții precum rușinea. Am văzut dorința de a ieși dintr-o lume care prea mult timp nu s-a putut bucura de frumusețile pe care viața ni le poate aduce. Am văzut însă și că eu, cu puterile mele mici pot aduce semințe de încredere și speranță în viețile unor copii.

În drumul spre casă, urcați deja în autobuz, îmi trag sufletul și spun: „Mihaela, este mult de lucru! Acum însă știm de unde și cu ce să începem.„

Semnat,

Invățător Teach for Romania, Vasile Brașovanu

Lasă un comentariu