Suntem si pe FaceBook

Email: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Dragi profesori, cu încredere spre școală

December 28, 2016 2786hits

Este al doilea Crăciun pe care îl aștept alături de colegele mele învățătoare și profesoare. În primul an am bâjbâit, curaj prea mult nu am avut, mă simțeam destul de stingher. Priveam din clasa mea ce se întâmplă în restul școlii. Rare erau discuțiile cu colegele. Ce apucam să ne întâlnim în ședințe mai scurte ori mai lungi după care mă retrăgeam în lumea mea. La un an după însă lumea mea s-a deschis către lumea lor.

Nu a fost ușor, însă ce-i ușor ca fulgul piere. A fost un an în care pentru a ajunge la ceilalți a trebuit să fac ceva drumuri pe la MINE, prin limitările mele, prin ascunzători, prin locuri în care mă credeam protejat, ținut departe de ceilalți. Credeam că ceea ce fac eu este bine și că nu prea am de ce să deschid ochii către vecinii de clasă. Ne spuneam bună dimineața, zi frumoasă după care în urma mea trăgeam ușa. Chiar și în pauze, mereu fiind cu ochii pe copii nu dădeam atenție oamenilor mari, pe ei îi știam în siguranță, ori la copii șitam că mai este de lucru. În tot acel timp însă am uitat să fiu om. Am uitat că lângă mine poate sunt tot niște oameni cu frici, bucurii, lucruri de spus, oameni ce vor să mă cunoască, să nu mă mai vadă doar serios. Astăzi vreau să vă spun povestea lor, de fapt povestea noastră, a unor oameni ce se întâmplă să fim profesori, învățători ori directori.

„- Vasile, așa 1 iunie nu am mai avut niciodată! Mai rămâi și la anul cu noi, nu-i așa?„

Era finalul unei zile cu temperaturi de 35 de grade, stat vreo 5 ore în soare, alergătură de dimineață prin toate ungherele școlii, presiune că  mai e puțin și vine familia regală în vizită, sute de copii zburdă prin toată școala cu role, mai apare câte un puști de după câte o ușă pe o placă de skate, bicicletele afară abia mai lasă loc intrării în școală, îmi aud numele din minut în minut, uneori aș vrea să mă fac mic, mic și să fiu și eu copil, participant la concurs. Cu câteva zile înainte totul părea foarte ordonat: listele cu participanții la competiție păreau în ordine, cu o seară înainte am stat până la 10 în școală alături de un prieten și am împachetat toate premiile, diplomele erau pregătite, jaloanele pentru demarcarea terenului erau asigurate, am zis că nu voi avea nevoie de ajutor. Mă credeam un supererou. Asta până la ora 9:00 când curtea școlii s-a umplut cu sute de oameni, unii dintre ei părinți, alții simpli gură-cască, copii, bunici. Cu toții au auzit de ce avea să se întâmple astăzi și au vrut să vină să vadă și ei. Înainte de a fi arbitru am făcut-o pe-a sunetistul, mai aveam puțin și urma să fiu și antrenor de fitnes de mai întârziau mult antrenorii de la sală, am fost moderator, punct de prim ajutor, ajutor de cofetar pentru pregătirea prăjiturilor, precum cafeaua aia pe care ne-o dorim cu toții dar care nu a apărut încă pe piață. Nu am rugat pe nimeni să mă ajute până nu am văzut că sunt depășit de tot ce se întâmplă. Atunci au apărut ca prin minune câteva colege și au zis: „Vasile, dă că te ajutăm noi! Ce avem de făcut?„ Mai cu o febră musculară, mai cu gâtul uscat, mai cu un bronz așezat bine de tot pe gât și pe brațe am răzbit. Seara am avut teatru de umbre cu gașca mea de la clasă. Mai aveam puțin și-mi dădeam duhul, în fața părinților mai că m-a luat plânsul, copiii aveau atât de multă energie iar eu atât de puțină încât mi-a fost cât pe-aci să renunț la piesă și să plec acasă. Nu am renunțat, ba a doua zi am și venit la școală auzindu-mi numele prin toate clasele. Atunci mi-am învățat lecția cu puterile limitate ale supereroului dacă nu își ia alături de el alți supereroi.

A venit toamna, am avut festival, am avut vreo 20 de învățători, îngrijitoare care și-au pus sufletul pentru ca totul începând de la ciorbă până la coronițe să iasă de vis. Și așa a fost. Nu m-am mai simțit epuizat. Eram mândru de mine, de colegele și colegii mei, atunci mi s-a spus că directorul școlii că am vrut că nu am vrut eu am fost. În drum spre casă începuse și ploaia și eu eram așa bucuros că am mâncat ciorbă făută de 200 de copii în curte la Ferdinand. Stăteam în stație cu un zâmbet de copil ce parcă tocmai a primit toate dulciurile din lume.

A fost apoi Bulgaria, o excursie de 4 zile cu profesori de la Ferdinand și de la alte școli. Unii încă nu mă vedeau ca pe un coleg, un om simplu. Îl știau pe Vasile cel care e mereu serios, gata să facă chestii care mai de care mai ciudate. În a doua seară după o zi de colindat străzile orașului Nessebar ne-am așezat la masă și am început să cântăm. De la Trandafir de la Moldova până la Treceți batalioane sau Mi-am pus busuioc în păr. Au urmat vreo 2 ore de cântec, dans, povestit întâmplări care mai de care mai hazlii. A doua seară am bătut palma ca de Crăciun să avem un cor, însă nu orice cor ci un cor al profesorilor. Am stabilit colindele, am făcut reptiție iar cu 3 zile înainte ce Crăciun pentru prima dată profesorii școlii au fost cei care au deschis serbarea. Ne-am lăsat ca cei mici să ne vadă nu doar ca pe domnuu sau doamnaa ci ca oameni. Oameni care și ei la rândul lor au emoții, pot plânge, se pot bucura cu gura până la urechi.

În timp ce scriu o prietenă, căci nu-mi mai este doar colegă, începe să-mi povestească ce a făcut zilele acestea. Când ne întâlnim timpul parcă e prea scurt pentru a ne spune tot ce avem unul altuia așa că se întâmplă să continuăm până seara să ne tot scriem. Tot zilele acestea am descoperit și frumusețea pe care o poartă în suflet una din colegele ce aduce liniște în orice tărăboi ar nimeri. Mă uit la niște fotografii cu ea și fetița ei și mă minunez de iubirea dintre ele două. Acasă îi este mamă, la școală este doamna profesoară. O profesoară iubită de toți copiii. Și eu cu timpul mi-am găsit o mamă aici în Ferdinand. Tot din Moldova, trecută și ea de 60 de ani, tot cu un băiat (mai puține fete însă), cu un suflet ce parcă te cheamă să-ți dăruiască iubire. Oameni de poveste cu vieți de povestit. 

Iar eu, stând lângă sobă în casa părintească, căci e friig tare aici la mine, am descoperit că în spatele acelui Vasile serios, domnul învățător, poate sta și un coleg ce poate lăsa preț de câteva ore poveștile cu copii deoparte și să se bucure alături de oamenii care-l înconjoară. Căci pas cu pas, dându-mi voie să fiu om am văzut cum se pot naște prietenii, cum îmbrățișarea unei prietene pe care o întâlnești dimineața îți poate face întreaga zi mai frumoasă. Și zău că-i tare bine să fii om chiar și când ești domnul învățător!

FullSizeRender 5

IMG 6733

IMG 6800

IMG 6793

IMG 6798

Lasă un comentariu